staniloae 1

Min 16.42 

M-am născut în satul Vlădeni. Atunci era comună, acum e ataşată la alt sat, Dumbrăviţa. Era comuna Vlădeni, ţinea atunci de judeţul Făgăraş. Pe urmă a trecut la Braşov. Este prima comun după Codlea care este la vreo 12 kilometri de Braşov şi satul mieu este la vreo 25 de kilometri de Braşov către Făgăraş. Un sat între ţara Bârsei şi ţara Oltului, între munţi, între păduri. Nu e foarte productiv agricol, se face mai mult ovăz, foarte mult fân. Oamenii se ocupau cu adunarea de fân pe care îl şi vindeau, dar îl dădeau şi la vitele lor, ţineau multe vite. Şi se ocupau cu pădurea. Adunau lemne din pădure, le duceau la Codlea, la Braşov, şi cam din asta trăiau, din vânzarea de fân şi din vânzarea de lemne. Nu aveau grâu, nu aveau lucruri aşa care se fac la şes. Pe acestea le cumpărau. Mai făceau var. În partea de răsărit a satului, către Codlea, e Măgura Codlei, un munte foarte frumos, foarte înalt. Întodeauna când ieşeam în pragul casei şi mă duceam spre şură vedeam Măgura Codlei, un munte furmos rotund aşa. Şi de acolo se scotea piatră de var şi oamenii aveau nişte aşa zise varniţe, undeva la vreo 2 km de sat unde făceau var şi pe urmă se duceau cu varul acesta pe ţara oltului spre satele de dincolo de munţii perşanilor, între perşani şi satele de pe Olt, treceau şi oltul la nord în aşa zisul Ardeal, îi ziceam Ardeal. Şi de câteva ori am fost şi eu cu tata. Aveam o caruţă cu coviltir, stăteam sub coviltir acolo, peste sacii cu var .. şi am cunoscut foarte multe sate în felul acesta şi copiii din satele acelea, vorbeam cu ei. Iar în satul meu mă uitam peste Măgură şi peste alte dealuri şi alţi munţi, mă uitam la cer şi mi se părea că acolo-i Dumnezeu. La început credeam că lumea din alte sate trebuie să fie altfel, cu totul altfel, Oamenii aceia nu pot fi oameni ca noi, trebuie să fie altfel, nişte fiinţe, mă rog, cu totul deosebite, fantastice. Şi când m-am dus într-un sat vecin în aşa zisul sat Tânţar la moară, cu mama cu carul, de-abia aşteptam să văd oameni de acolo. Şi când i-am văzut, zic uite că sunt oameni ca şi noi... uite, au şi ei ochi, feţe, gură ca şi noi. Mă gândeam că sunt cu totul altfel... pe urmă când i-am vpzut şi pe cei din Ardeal şi din ţara oltului...oameni ca şi noi. 

Câţi ani aveaţi?
Aveam 7-8 ani... apoi 10-12 când m-am dus cu var.

Începuseţi şcoala...
Da, Am început şcoala la 7 ani în sat. Mama a fost o nepoată de preot, foarte bună, foarte sentimentală, ne vorbea mult, ne sfătuia mult. Tata era mai tăcut, mai gânditor, mai prin curte pe la vite. mergeam cu el la pădure, la lemne, vorbea puţin.

Se adunau oemnii în jurul lui să-l asculte, vorbea sentenţios, era ca un fel de filosof al satului. 

Mama era vorbăreaţă, mama era foarte bună. Nu i-am auzit vreodată să se certe cu cineva din sat.
 
Mă îndemna întodeauna, mama, să zic bună ziua la toate femeile pe care le întâlneam pe uliţă când ieşeam pe uliţă, pe care le vedeam la poartă. Zi bună ziua dragu mamii ca să spună uite ce băiat cuminte! Tata mai critica puţin pe câte unu din sat dar mama niciodată nu critica pe nimeni. Oameni din sat, dragu mamii. Păi da da ală uite aşa şi pe dincolo. Oameni din sat...

M-am născut... când mama a rămas însărcinată cu mine tata a plecat în america să adune bani ca să facă o şură, că nu avea şură. Făcuse casa cu vreo 20 de ani înainte în anul când s-a hotărât din casa veche de lemn cu sindrilă a făcut o casă de piatră. S-a dus la notarul satului care conducea toată transformarea satului din case de lemn şi cu şindrilă în case de piatră. El era, tata singur, murise tatăl lui venind cu varul şi căsuze, nu ştiu cum s-a întâmplat, căzuse, l-a călcat roata şi venise fără el. Şi a rămas singur şi s-a căsătorit dar s-a apucat să-şi facă casa înainte de căsătorie. Şi s-a dus la notar, ce să fac daca-mi spune să fac casa, dar eu nu am bani. Apucăte că te-om ajuta. După ce m-am apucat m-am dus la notar... s-a silit de şi-a făcut casă, a avut mai mulţi copii, când a rămas mama însărcinată era plecat în america să-şi facă bani pentru o şură şi a venit când eu eram de trei ani. Şi.. eu mă jucam pe-afară şi nu-l cunoşteam. Şi apoi, el era un om mai reţinut vorbea mai puţin. Dar îl respecta foarte mult pentru înţelepciunea lui pentru hărnicia lui. Iar De mama eram foarte ataşat pentru că era caldă afectuoasă vorbăreaţă... Şi după ce m-a dat la şcoală m-am remarcat printre elevi, probabil că m-a remarcat şi învăţătorul şi învăţătoarea. Mai aveam un frate al mamei preot într-un sat pe lângă săcele şi toţi au ţinut ca să merg la şcoală.  
Şi unchiul meu acesta a mers cu mine la direcţia şcolii a arătat certificatele mele, toate erau eminent era 917 după ce se retrăsese armata română. Armata română intrese în ardeal în 1916 şi înainta peste satul meu până spre Sighişoara, şi pe urmă a venit armata germnaă i-a respins au ajuns până la mărăşeşti unde i-a oprit apoi iar armata română şi noi am revenit iar sub austroungaria şi atunci s-a deschis liceul mai târziu nu s-a mai deschis prin februarie şi atunci m-am dus la şcoală la liceu. 

Până atunci mergeam cu tat în pădure după lemne, mergeam cu ... după fân...
Şi eram foarte nenorocit în 916 pe la începutul lui august când ştiam că vor să mă dea la şcoală. Cum să plec eu, să las vitele, să las boii. Mă împrietenisem, mi se părea că şi cu boii se poate vorbi. Cum să las eu astea? Era o duminică, eram prin aşa zisele (l) iazuri ale satului cu boii, şi cam peste o săptămână trebuia să plec... şi o aud pe sorămea strigând Dumitre Dumitre! Ce este? Hai să mergem acasă cu vitele că a intrat armata română. E la Braşov şi se apropie. Ce vorbeşti? Ne-am dus acasă, oameii strângeau ce aveau mai de preţ prin diferite pivniţi ca să le ferească de război. Am stat vreo săptămână aşteptând. soldaţii români credeam că sunt iarăşi altfel de soldaţi. Ni se părea că tre să fie nişte zmei, nişte oameni deosebiţi. Şi ne duceam cu vitele dar nu până departe ca să nu ne prindă pe-acolo. Şi era satul gol, plecaseră foarte mulţi saşi cu căruţele, se duceau spre ungaria, noi am răamas acolo şi într-o bună zi, eram acasă, Se apropie armata română, vine de la Codlea. Şi am ieşit în capul satului. În frunte erau notarul, preotul. Noratul şi preotul au infiripat un fel de steag alb aşa, o basma albă cu baston. Şi când am venit că ies din nişte păduri soldaţii... sunt aomeni ca şi noi doar chipiul era un pic deosebit, chipiul era cu două colţuri... în frunte cu un ofiţer, un colonel şi cu o companie de soldaţi după el. S-au oprit în capul patului, i-a întâmpiant notarul, preotul, le-au vorbit şi ne-a vorbit el. Noi ne unim, voi sunteţi români, noi suntem români!
Înainte vedeam peste piatra craiului care se vedea la orizont şi ziceam acolo este românia! Ştiam că, aproape toţi tineri şi aproape toate tinerele din sat se duceau la bucureşti, se duceau în ţară ca să facă ceva bani pentru trebuinţele lor. Ştiam aşa din fraţi, surori toţi mergeau pe acolo şi acum ne uneam cu Ţara. Aia era Ţara. Un frate al meu ducânduse aşa prin Bucureşti odată mama a rămas acasă. cocea pâine, scotea pâine din cuptor şi zicea dragu mamii ilie, că nu e şi el aici să mănânce un pic de pâine caldă. Şi se deschide uşa şi apare Ilie. Aici sunt mamă. Cum mă, te întroci îndărăt? De ce întorci ăndărăt? Păi zice m-au dat îndărăt de al predeal. M-au întrebat la predeal unde te duci? Am spus că în ţară. Păi nu aia e ţara ta, tara ta e de unde vii tu. Ba nu ţara mea e acolo şi l-au dat îndărăt şi a venit acolo.

Ne-a vorbit colonelul acesta şi o femeie mai îndrăzneaţă aşa: vai, mulţumim lui Dumenzeu că am putut să vedem şi un tist care vorbeşte româneşte. Tist, era ofiţer. Da tuşă, toţi tiştii vorbesc acuma româneşte! Au stat vreo şase săptămâni la noi, au trecut peste noi către Sighişoara şi apoi înapoi. Şi apoi prin februarie m-am dus la liceu, la liceul Şaguna din Braşov. 





32.13 1-1 
Carţile erau de la sibiu de la Sibiu de mitropolie... peste vartă am mai făcut o clasă. Şi unchiul meu preotul zice...