staniloae 2

PĂRINTELE STĂNILOAE
CONFESIUNI
Din alfa si omega

M-am născut în satul Vlădeni...Ţinea atunci de judeţul Făgăraş, pe urmă a trecut la Braşov; este prima comună după Codlea. E un sat între Ţara Bârsei şi Ţara Oltului, între munţi, între păduri. Nu este foarte productiv agricol. Se face mai mult ovăz, foarte mult fân şi oamenii se ocupă cu adunarea fânulşui din care şi vindeu, dar dădeau şi la vitele lor, ţineau multe vite. Se mai ocupaucu pădurea, adunau lemne din pădure şi se duceau la Codlea, la Braşov. Cam din asta trăiau, din vânzare de fân şi de lemne. Nu aveau grâu şi lucruri care sa fac pe la şes. Mai făceau var...
În partea de răsărit a satului, către Codlea, este Măgura Codlei, un munte foarte frumos şi foarte înalt. Totdeauna când ieşeam din pragul casei şi mă duceam spre şură, vedeam Măgura Codlei... un munte frumos, rotund. În satul meu mă uitam peste Măgură şi peste alte dealuri, peste alţi munţi, mă uitam la cer şi mi se părea că acolo este Dumnezeu. În satul acesta m-am născut. 
La început credeam că lumea din alte sate trebuie să fie altfel, cu totul altfel. Oamenii aceia nu poti fi oameni ca noi, trebuie sa fie fiinţe, mă rog, cu totul deosebite, fantastice. Şi când m+am dus într-un sat vecin, în aşa zisul sat Tânţar, la moară, cu mama cu carul, abia aşteptam să văd oamenii de acolo. Când i-am văzut, păi, zic, sunt oameni ca şi noi, au şi ele ochi, feţe, gură, ca şi noi; credeam că că ei sunt cu totul altfel...
... Mama a fost nepoată de preot, foarte bună, foarte sentimentală, ne vorbea mult, ne sfătuia mult. Tata era mai tăcut, mai gânditor. Îşi aduna oamenii în jurul lui, vorbea sentenţios, era un fel de filosof al satului.
Nu i-am auzit vreodată să se certe cu cineva din sat. Mă îndemna întotdeauna mama să zic Bună ziua la toate femeile pe care le vedeam când ieşeam pe uliţă, pe care le vedeam la poartă. Zi bună ziua dragu mamii ca să zică uite ce băiat cuminte! 
Tata mai critica puţin, pe câte unii din sat, dar mama niciodată. Oameni din sat dragu mamii... Da, dar acela e aţa ţi aţa!... oameni din sat, dragu mamii... Era foarte bună. 

Când mama a rămas însărcinată cu mine, tata a plecat în America să adune bani să facă o şură. A venit când eu eram de trei ani. Eu mă jucam pe afară şi nu-l cunoşteam... Era un om mai reţinut, vorbea mai puţin, dar îl respectam foarte mult pentru înţelepciunea lui şi pentru hărnicia lui. De mama eram foarte ataşat, pentru că era caldă, vorbăreaţă.  
...Mergeam cu tata în pădure după lemne, mergem cu părinţii după fân, lucram şi eram foarte nenorocit, în 1916, la începutul lui august, când ştiam că vor să mă dea la şcoală. Cum să plec eu, să las vitele, să las boii? Mă împrietenisem cu ei, mi se părea că şi cu boii se poate vorbi... Erao duminică, eram prin aşa-zisele lazuri ale satului cu boii şi zic: acuma peste o săptămână trebuie să plec, să las toate aici... şi o aud pe spră-mea strigând: Dimitrie Dimitrie hai să mergem acasă că a intrat armata română , e la Braşov şi se îndreaptă către noi... NE-am dus acasă, oamenii îşi duceau ce aveau mai de preţ prin diferite pivniţi ca să le ferească de război. 
...Piatra Craiului se vedea la orizont din satul nostru şi ziceam: acolo e România, acolo e România; tata zicea: Uite acolo e România.
Părinţii erau foarte credincioşi, nu exista să nu meargă la biserică toţi ai casei... Tata venea de la biserică şi după masă se aşeza la masă şi citea din Ceaslov. Întodeauna citea din Ceaslov. Mama nu ştia să scrie, n-o dăduseră l aşcoală, deşi fusese fiică de preot. 
...Ce viaţă era la sat! Ce viaţă bogată în datini, în tiate obiceiurile lor, în cuminţenia lor, ce viaţă extraordinară era la sat! NU mai este acum... Şi erao unitate în sat, erau şezătorile... erau şezători de femei, mergeau pe rând în diferite case, în fiecare seară. Vinerea, pentru că nu era voie să toarcă, veneau numai după ora 12.00. Eu auzeam dintr-un par acoperit cu scofârlău, auzeam ce vorbeau şi era foarte interesant... vorbeau despre credinţă, îşi povesteau viaţa. La nişte şezători din aceastea am citit Vămile văzdzhului. Ce oftau săracele când spuenau cum la fiecare vamă e oprit cel cu păcatul cutare... Se gândea fiecare la păcatul ei şi se gândea că va fi oprită de diavol la vama următoare. 
Jocurile de duminică, ce frumoase erau! O bogăţie spirituală nemaipomenită. Nu-mi dădeam seama de asta, mă simţeam doar bine în ea. Acolo toate erau minunate. Datinile acestea parcă erau sfinte, spaţiul acela cu muntele la orizont, cu dealurile care ne înconjuurau, locurile din câmp unde ne duceam des şi aveam atâtea amintiri despre întâlnirile din trecut în ele, parcă erau transparente, parcă dincolo de ele vedeai altceva. 

13 noiembrie 1992 publicat.